instituție politică , definiție – din punct de vedere semantic, termenul „instituție” își are rădăcinile din verbul latin institutio (a înființa, a ridica, a așeza cu fundații) sau din institutum (obicei, principiu organizator, înființare).
Succesul conceptului modern de „instituție” este atestat, pe de o parte, de difuzarea termenului în afara gândirii juridice, în gândirea economică, politică, filosofică și sociologică și, pe de altă parte, de apariția și răspândirea teorii instituționaliste în domeniile cele mai disciplinare vaste Această largă difuzare a noțiunii de instituție determină și ambiguitatea termenului.
Astfel, așa cum arată Jean-Louis Bergel, pentru istorici, instituția se referă la descrierea fenomenelor sociale care s-au manifestat și s-au dezvoltat în trecutul unei societăți date și care aparțin în același timp dreptului și obiceiurilor; studiază clasele sociale, familia, statul, biserica, economia etc., ca expresie a unei epoci și a evoluției unei civilizații.
Sociologii, la rândul lor, observă faptele sociale umane în ansamblu. Pentru ei, dreptul apare ca o instituție socială și instituțiile desemnează pentru ei grupuri umane organizate după regulile pe care le creează și pe care le impun membrilor lor prin autoritate.
Pentru juriști, instituțiile nu sunt organisme sociale, ci „organisme de conducere”, organizate în jurul unei idei conducătoare, de exemplu, organizarea familiei, a proprietății, a statului. Sunt necesare pentru coordonarea regulilor de drept și pentru unitatea ordinii juridice.
Normele de drept sunt ordonate între ele, sunt grupate, sunt ordonate în instituții pentru a forma întregul ordinii juridice. în felul acesta, legea în sine este o instituţie, după cum afirmă J. Dabin: „Instituţia juridică, la singular, ar fi legea în întregime, adică teoretic, suma şi sinteza instituţiilor juridice particulare care fac susține legea unei țări”.
Teoria instituțiilor este deosebit de utilă. În primul rând, conceptul de instituție permite adunarea în jurul unui interes comun și de aceeași inspirație a unor reguli dispersate în texte sau coduri diferite, dar care sunt complementare în ceea ce privește scopurile și spiritul care le animă.
De asemenea, într-o perspectivă globală, recursul la teoria instituțiilor permite descoperirea marilor orientări ale dreptului pozitiv, dincolo de diferitele ramuri ale dreptului. Pe de altă parte, teoria instituțiilor ghidează interpretarea legii și oferă legiuitorului liniile directoare pe care trebuie să le respecte. Tot instituțiile sunt cele care contribuie la elaborarea armonioasă a legii.
Studiul instituțiilor politice din cadrul acestei discipline este necesar, deoarece dreptul constituțional, un subsistem al sistemului juridic, se află într-o intercondiționare reciprocă cu celelalte sisteme ale sistemului social global, în special cu sistemul politic. Astfel, dreptul constituțional este cel care stabilește, mai ales în condițiile statului de drept, coordonatele generale de organizare, funcționare, precum și atribuțiile instituțiilor care exercită puterea politică.
Plecând de la afirmația că termenul de instituție se circumscrie organelor învestite cu autoritatea de a exercita puterea politică și de la existența în doctrină a două accepțiuni ale conceptului de instituție (sensul larg de instituție politică, care include statul, organele de conducere). – parlament, preşedinte al republicii sau monarh, guvern, prim-ministru – şi partidele politice, iar sensul restrâns, care se referă la toate elementele enumerate, cu excepţia partidelor politice), Cristian Lonescu optează pentru sensul restrâns al acestui concept.
în argumentul pe care îl aduce, autorul mai sus citat pleacă de la afirmaţia că instituţiile politice se caracterizează în principal prin faptul că participă direct la exercitarea efectivă a puterii politice, ceea ce nu se întâmplă, susţine autorul, în cazul partidelor politice. (chiar dacă prin Legea nr. 14/2003 sunt considerate persoane juridice de drept public). Ei participă la exercitarea puterii în mod direct, prin intermediul parlamentului sau al guvernului, în cazul partidelor parlamentare sau al partidelor care au reprezentanți în guvern, și deloc în cazul partidelor neparlamentare, care influențează opinia publică doar prin mass-media.
în ceea ce privește instanțele, același autor opinează că, deși, teoretic, acestea ar putea fi incluse în categoria instituțiilor politice, deoarece exercită direct puterea judecătorească – parte a puterii politice -, nu sunt instituții politice, deoarece nu participă efectiv și permanent la exercitarea puterii, ci intervin numai atunci când sunt supuși soluționării litigiilor rezultate din aplicarea legilor.
