„Justiția se face în numele legii. Înfăptuirea justiției nu poate fi un act subiectiv, pro causa, al judecătorului, ci unul obiectiv, imparțial, derivat din raportarea la lege a situației de fapt. Abaterea de la acest constituțional. rigoare – raportarea exclusivă la lege, întemeiată pe motive de subiectivitate, poate fi sancționată prin căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii judecătorești Înfăptuirea
justiției, în numele legii, înseamnă că actul de justiție. provine din normele legale, iar forța ei executorie derivă și din lege. Cu alte cuvinte, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluționarea unui conflict de drepturi sau de interese, constituind un mijloc eficient de restabilire a ordinii juridice democratice și de eficientizare a normelor de drept material. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească – care denotă tocmai rezultatul activității judecătorești – reprezintă, fără îndoială, cel mai important act de justiție.”
Mai sus, am prezentat două paragrafe care mi-au atras plăcut atenția din Decizia nr. 972/21 noiembrie 2012 a Curții Constituționale 1 . Nu doar că exprimă într-un mod simplu ce presupune activitatea instanțelor de judecată, dar cred că pot contribui și la creșterea încrederii oamenilor în actul judiciar.
De asemenea, s-a remarcat foarte frumos că „dreptatea vorbește în hotărâre și nu judecătorul, iar justiția își spune cuvântul, care ar trebui să fie numai al ei”.
Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012 privind sesizarea făcută de președintele Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judiciară, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte. , și autoritatea legislativă, reprezentată de Senatul României, pe de altă parte, emisă de Curtea Constituțională publicată în Monitorul Oficial nr. 800 din 28 noiembrie 2012.
Vintilă Dongoroz, Metoda tehnico-juridică în știința dreptului penal, p. 127.
